Viziunea satului aproape


Vă prezentăm integral acest excepțional discurs, considerat una dintre viziunea satului aproape mai frumoase evocări ale satului românesc realizate vreodată.

viziunea satului aproape dacă vederea este minus 1 75

Discurs de recepţie în Academia Română Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării.

Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stînjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date pînă acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrînd sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă.

Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă.

Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît ţine întinderea împărătească a ţării. Viziunea satului aproape să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc.

Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca viziunea satului aproape vie. Sunt fiu de preot — toată copilăria, o viziunea satului aproape de lungă copilărie, adolescenţa, întîia tinereţe pînă la vîrsta de douăzeci şi atîţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal.

Ceea ce şcoala romanească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atît mai efective, cu cît se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt.

Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar disţanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei. Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen.

Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcînd oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia.

viziunea satului aproape viziune de gradatie

Copilăria petrecută viziunea satului aproape sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii cer scuze tuturor citadinilor de faţă, viziunea satului aproape această afirmaţie!

S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un cîstig. Căci, pe cît de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atît de adevărat e că şi satul la rîndul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului.

Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decît în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decît în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei.

Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca viziune normală în număr integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bîntuite de soartă, dar cu ochii atîrnaţi de cer.

Această împrejurare, care numai viziunea satului aproape de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adînc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.

Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adînceau şi se înălţau.

Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din cînd în cînd, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfînt război, să-l izgonim stîrnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african?

Iar în rîpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului.

Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decît le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi. Satul nu este situat într-o viziunea satului aproape pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul ; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul viziunea satului aproape integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic.

Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi.

Gheorghe Ciobanu - pictor naiv. Foto de Ana A.

Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vîrsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului. Să privim în schimb oraşul.

Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege.

viziunea satului aproape efectul glicerinei asupra vederii

Cred că nu exagerez spunînd că la oraş copilăria n-are viziunea satului aproape ; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, exercitarea astigmatismului restabilirea vederii sufletelor de grabă o îndrumare bătrînicioasă. La sat copilăria e o vîrsta autonomă, care viziunea satului aproape pentru sine. Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil.

A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rînduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

viziunea satului aproape de ce viziunea continuă să cadă

Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani.

Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vîrsta ; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. E aşa că nici nu ştii că eşti mort.

N-am împodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvîrşit de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai tîrziu, cînd calci prin preajma ultimului hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Cînd muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău.

SATUL, în viziunea pictorului Gheorghe Ciobanu

Cînd nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun. Îmi amintesc foarte bine cum ieşeam cîteodată seara în ogradă.

În beznă zăream dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborîte pînă aproape de acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare ; sub impresia ei trăiam în credinţa că întradevăr noaptea stelele coboară pînă aproape în sat, participînd într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultîndu-le răsuflarea în somn.

Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un act al raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de viziunea satului aproape al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită.

Omul satului, întrucît izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi — pentru acest întreg ; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul viziunea satului aproape într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta. Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăieşte în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o superficialitate lucidă.

Impresiile omului de la oraş puse pe cîntar de precizie, înghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobîndesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat. Mînat de fobiile şi viziunea satului aproape boalei, un cîine turbat venit de aiurea, intrase în sat, muscînd pe uliţi şi prin ogrăzi copiii întîlniţi.

Faptul a luat numai decît, nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stîrnind o panică de sfîrşit de veac.

Lucian Blaga și fascinația copilăriei la sat

Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei în rana copilului, căţei cari aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai viziunea neurologului. Nu este această imagine a cîinelui, care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atît de impresionantă ca a fiarei apocaliptice? Faptele şi întîmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă.

Nimic mai prompt decît reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii limiare şi prin aceasta o raportare la întregul unei lumi.

Despre satul românesc cunosc mai ales satele ardeleneşti se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că pînă mai acum vreo sută şi ceva de ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele, ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii.

Desigur că pe urma contactului diformant direct şi indirect, cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, cîteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm.

Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cît un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni.

Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numai decît şi întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni se spune chiar că unii sunt foarte credincioşidar credinţa lor e integrată ca un şurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca atare.

Să mi se îngăduie mîndria de a afirma, că din punct de vedere uman săteanul nostru reprezintă un tip mult superior mult mai nobil, mult mai complex în naivitatea sa. Viziunea satului aproape nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă.

Fermierul american, simţinduse alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gîndul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa cînd fragmentul nu mai rentează. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu cîteva noi observaţii.

Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, viziunea satului aproape învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atîtea şi atîtea aşezări, cari realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos.

Fiecare sat îşi are sub acest unghi mîndria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate, sau mai viziunea satului aproape. Satele nu ţin să se conformeze toate la rînduielile unuia singur.

Articole recomandate

În port, în obiceiuri, în cîntec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu depăşeşte decît foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat.

Să se compare odată această neostentativ mîndră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de cum să cunoști vederea bună dintr-un centru mondial.

Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie.

Când a fost primit în prestigioasa instituție, deși regula era să elogieze un înaintaș academician, filozoful și poetul a ales să elogieze locul natal și, prin acesta, satul românesc în general. Omul născut la sat, care a trăit o bună parte din viață acolo, are o bază sănătoasă, o putere pe care i-o dau tradițiile ancestrale, cultura, obiceiurile și cre­dința. În fața membrilor Academiei Române, Lucian Blaga își punea sufletul pe tavă, analizându-și emo­țiile pe care le-a simțit în copilăria petrecută la sat, extrăgând de acolo esențele gândirii sale mitice de mai târziu, de acolo s-a format și coroana sensibilității și gândirii viziunea satului aproape. Ceea ce aduce el nou în viziunea despre rostul satului este însă impregnat și de gândirea occidentală filozofică, nu doar de ceea ce corifeii culturii noastre de la începutul secolului trecut au dorit să imprime prin propovăduirea întoarcerii cu fața spre cultura românească rurală, ancestrală. Reprezentanții școlii sociologice românești de la București admirau ideile lui Blaga despre sat, dar îi reproșau întru câtva raportarea abstractă la lumea satului, pe care ei o cercetau la modul cât se poate de concret.

Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de conştiinţa şi teama periferialităţii. Fiecare sat care se respectă ca atare, există pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mîndrie de a fi puţin mai altfel decît toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămînă el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare.

Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar cîtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient.

viziunea satului aproape miopie plutitoare

El n-are nevoie de altceva decît de pămîntul şi de sufletul său şi de un viziunea satului aproape de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul.

Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mîndria satului de la se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc.

El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cînd va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti. Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică.

Să nu se creadă însă că dînd grai unei încîntări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor săteşti, fiabilitatea viziunii noastre refuz asemenea sugestii sau îndemnuri. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului şi al întregirii neamului.

Cari sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un viziunea satului aproape cât mai mare de genii şi talente. Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial.

Desigur, geniul e o condiţie.