Jose Saramago despre viziune


18 Great Books You Probably Haven't Read

Polirom,pag. Dacă oamenii s-ar trezi în fața posibilității de a trăi veșnic, însă fără a fi tineri și sănătoși pentru totdeauna?

cu glaucom, vederea poate fi restabilită

Dar dacă moartea nu ar fi acea forță abstractă și ineluctabilă, ci o ființă care și-ar putea opri masacrul printr-un simplu act de voință, sau poate dintr-o curiozitate morbidă a celei ce se poate juca cu soarta?

Și oare moartea e aceeași pentru toate ființele vii?

de ce stârnesc miopia

Ar face față societatea și statul unei existențe prelungite la infinit, în care trupurile matusalemice, neputincioase, s-ar acumula în mormane dezgustătoare, nedorite de nimeni, când o întreagă țară s-ar transforma într-un azil de bătrâni ce monopolizează resurse și epuizează bugete?

Cine și cum va fi afectat într-o societate care se bazează tocmai pe moarte pentru a putea supraviețui? Pornind de la o frază a filozofului Ludwig Wittgenstein Gândește-te mai mult la moarte — ar fi ciudat să nu cunoști noi reprezentări, noi contexte ale limbajuluiSaramago își imaginează ce s-ar întâmpla într-o țară în care nu mai moare nimeni, începând pentru masajul vizual al capului prima zi a unui nou an — căci, după toate aparențele, moartea și-a luat vacanță pe nepusă masă.

Trebuie să menționăm că nu este vorba despre descoperirea vreunui elixir al tinereții veșnice, ci doar de faptul că moartea a încetat pur și simplu să mai ucidă: un dar al nemuririi cu consecințe neprevăzute.

5 cărți de Jose Saramago care ne-au plăcut cel mai mult

Bătrâni ce se mai țin de viață numai printr-un firicel străveziu, copii sau tineri cu boli incurabile, trupuri sfârtecate în accidente, sfidând logica supraviețuirii, toți acești oameni se află în pragul morții, însă fără a putea păși dincolo. Ușa către neființă este închisă, ieșirea din viață le este refuzată. Panică, planuri, previziuni, măsuri și compromisuri umilitoare, toate acestea sunt urmărite Jose Saramago despre viziune ironie și umor de Saramago, care nu se zgârcește când vine vorba de satirizarea tribulațiilor guvernului, dar, mai ales, ale Bisericii catolice.

Din postura sa de ateist convins, care a criticat adeseori religia, scriitorul portughez ironizează fără jenă instituția religioasă, lovită în resorturile sale intime, căci fără moarte nu există înviere, și fără înviere nu există biserică.

Jose Saramago » Pestera

Însă nu doar biserica, ci și filozofia are nevoie de moarte dacă filozofăm o facem pentru că știm că vom muri, a filozofa înseamnă a învăța să morila fel cum au și firmele de pompe funebre, societățile de asigurări sau căminele pentru vârsta a treia. Biserica, domnule prim-ministru, s-a obișnuit într-o asemenea măsură cu răspunsurile eterne, încât nu pot să mi-o imaginez dând altele, Chiar dacă realitatea le contrazice, De la bun început noi n-am făcut altceva decât să contrazicem realitatea, și iată-ne aici, Ce va spune oare papa, Dacă eu aș fi papă, dumnezeu să-mi ierte vanitatea neghioabă de a mă gândi la așa ceva, aș ordona să se pună imediat în circulație o nouă teză, cea a morții amânate, Fără alte explicații, Bisericii nu i s-a cerut niciodată să explice ceva, cealaltă specialitate a noastră, în afară de balistică, a fost mereu aceea de a neutraliza, prin credință, spiritele curioase.

ce fel de viziune cu miopia

Legile ar fi schimbate pentru a-i proteja pe cei tineri și în putere de masele monstruoase ale morților-vii, îndepărtați din societate cu pragmatismul celui care știe că doar în felul acesta se poate supraviețui. Dispariția morții ar însemna nu o binecuvântare, ci un blestem, căci, Jose Saramago despre viziune mai înainte nu exista certitudinea unui iad în care păcatele vor fi ispășite pentru eternitate, acum iadul ar deveni un loc fără putință de tăgadă, un infern al vieții suspendate, e de ajuns o boală gravă sau un accident, sau pur și simplu bătrânețea, pentru a ști că vei fi sortit acelui loc al agoniei veșnice.

Să scoatem limba la moarte, ne îndeamnă scriitorul portughez care avea deja 83 de ani când a publicat acest roman și primise Nobelul cu șapte ani înainteiar noi ar trebui să înțelegem că suntem liberi să maimuțărim nu doar moartea, ci și viața asta absurdă în care primim la pachet religia, legile și instituțiile statului, că nu e Jose Saramago despre viziune să luăm nimic în serios și nici să cădem pradă manipulărilor, ci să gândim pentru noi înșine înainte de toate.

Mi-a plăcut și diferențierea dintre Moarte și moarte, cea din urmă — protagonista romanului — fiind doar mica moarte cotidiană, care nu poate împiedica viața să continue.

Eseu despre orbire

Nu este foarte clar, însă, dacă moartea care acționează în țările învecinate este aceeași cu moartea care și-a întrerupt activitatea, par a fi morți diferite, având în vedere că muribunzii își dau ultima suflare odată ce trec granița, ca și cum ar fi intrat sub jurisdicția morții vecine — însă doar moartea lor ar fi trebuit să aibă puterea de a-i ucide, și deja m-am pierdut în logica acestor morți cu întrebuințări specifice.

Fiecare dintre voi are propria sa moarte, o poartă cu sine într-un loc secret de când s-a născut, ea îți aparține, tu îi aparții, Dar animalele, dar vegetalele, Presupun că și cu ele se întâmplă același lucru, Fiecare cu moartea sa, Așa este, Înseamnă că morțile sunt multe, tot atâtea câte ființe vii au existat, există și vor exista, Într-un anumit fel, da, Morțile fiecăruia sunt morți ca să spunem așa de viață limitată, subordonate, mor odată cu cel pe care l-au omorât, dar deasupra lor trebuie să existe o altă moarte mai mare, aceea Jose Saramago despre viziune se ocupă de ansamblul ființelor umane de la apariția speciei [ Da, moartea se îndrăgostește chiar de cel care se sustrage puterii sale ineluctabile, iar a doua zi nu a murit nimeni.

Deși mi-a plăcut faptul că propoziția de la finalul romanului este aceeași cu cea de la început, închizând totul ca într-un cerc, recunosc că am strâmbat din nas la soluția aleasă de Saramago, oarecum telenovelistică: din păcate, nu pot să cred că dragostea poate fi mai puternică decât moartea, deși ar fi extraordinar să fie așa.

Dragostea restabilirea vederii ce vitamine putea opri distrugerea cea înfăptuită refacerea gimnasticii miopiei vizuale om, nu de către naturăînsă nu și moartea ca forță ancestrală, rece, neiertătoare, intrinsecă naturii umane.

Recenzie ”Cain” de Jose Saramago

Poate că tocmai de aceea Saramago o umanizează și îi adaugă această slăbiciune — și oare, prin acele înalte instanțe care controlează moartea, el se referă chiar la dragoste? Recitind mai multe pasaje ale romanului, am identificat un paragraf-cheie în care se prefigurează această izbândă a dragostei: O forță străină, misterioasă, de neînțeles, părea să se opună morții persoanei respective, în ciuda faptul că data răposării era fixată, ca pentru toată lumea, încă din ziua nașterii.

E imposibil, spuse moartea către coasa tăcută, nimeni în lume sau în afara ei n-a avut vreodată mai multă putere decât mine, eu sunt moartea, restul nu e nimic. Și totuși, mie mi se pare că supraviețuirea pământului și a omenirii se datorează tocmai acestor morți mai mici, individuale, care țin sub control expansiunea Jose Saramago despre viziune a omului și împiedică toate aceste efecte catastrofale pe care le-am întrevăzut, într-o mică parte, în romanul lui Saramago; dincolo de o redefinire a legilor și a regulilor de viață, conștiința umană s-ar modifica radical, și nu înspre bine.

După prima parte, care are veleități de Jose Saramago despre viziune, romanul se transformă într-o poveste de dragoste în care mi-a fost greu să cred. Nu pot spune mai multe pentru a nu dezvălui subiectul am scris despre asta la spoileredar soluția la care apelează scriitorul nu prea m-a convins. În afară de ipotezele ce ating locuri mai mult sau mai puțin comune, romanul nu ridică probleme cu adevărat provocatoare, nu pătrunde pe tărâmuri neumblate, nu zguduie din temelii, nu întoarce cu susul în jos lumea așa cum o cunoaștem.

test de vedere la picurare a ochilor

Deși păstrează același stil complicat și mai greu de urmărit, romanul se citește destul de ușor în comparație cu altele mai ales în a doua parteiar povestea este îndeajuns de interesantă pentru a menține curiozitatea până la final.

Și cine nu ar vrea să afle ce se poate întâmpla într-o țară în care moartea și-a luat vacanță? Moartea ar trebui să se afle pe vârful celui mai înalt munte prezidând destinele lumii, uitându-se cu bunăvoință la turma umană, văzând cum se mișcă ea și se agită în toate direcțiile fără să-și dea seama Jose Saramago despre viziune toate vor duce la aceeași destinație, că un pas înapoi o va apropia de moarte tot atât cât și un pas înainte, că totul e Jose Saramago despre viziune și același lucru pentru că totul va avea un singur sfârșit, acela la care o parte din tine întotdeauna va trebui să se gândească și care e marca întunecată a umanității tale iremediabile.

De la început, spuse el, caligrafia e ciudat de neregulată, pare că s-au adunat aici toate felurile cunoscute, posibile și aberante de a trasa literele alfabetului latin, ca și cum fiecare dintre ele ar fi fost scrisă de o altă persoană, dar asta încă s-ar putea ierta, încă ar putea fi luat ca un defect minor dacă ne gândim la sintaxa haotică, lipsa punctelor finale, nefolosirea de paranteze absolut necesare, eliminarea obsesivă a paragrafelor, folosirea virgulelor pe sărite și, păcat de neiertat, intenționata și aproape diabolica abolire a majusculelor.